Radio nu inseamna transmisii live pe fb pe care sa “le arunci” si audio pe radio.
Radio nu inseamna amatori si balbe si ezitari si flendureli. Anii ’90 au fost acum 30 si mai bine de ani. Azi e azi. Si cine e azi, stie ca azi conteaza. Cine nu, repeta greselile de ieri si n-are nici un maine.
Radio nu inseamna “trebuia sa bagam niste vorbe ca asa am dat grila la cna”. Doar pentru ca “asa trebuie”. De fapt nu trebuie nimic, nicaieri. Decat la cei inchistati in ei insisi.
Radio nu inseamna hahaiala dar nici seriozitate intepenita si anosta.
Am avut ocazia sa vad studiouri de dincolo de ibric si granita. Pe vremea cand aici radio insemna un aparat mic cu baterii si pickupul Technics si magnetofonul erau la mare moda. Si cei “de dincolo” erau deja digitali.
Radio nu inseamna sa-ti ingrosi vocea ca sa para ca ai outele mai mari decat ti se scofalcesc atunci cand ai inchis becul rosu ONAIR.
Radio inseamna in primul rand viata, naturalete, sa fii ceea ce esti de fapt si toate astea trei sa faca parte dintr-un joc pe care l-ai repetat cu mult inainte de a intra “la microfon”. Astfel incat sa-ti devina a doua viata. Si daca esti foarte bun, poate chiar prima.
Desigur, depinde mult si la ce public te raportezi. Daca te intereseaza cifra sa fie mare, n-ai nevoie de nimic din cele de mai sus.
Merge si mai usor, de primavara. Cu aaaaaa-uri, cu ezitari, cu scalambaieli, cu hatza hatza. Cu digeiala clasica: zici o vorba, brusc ridici calea de fond, mai zici doua, brusc o cobori si tot asa. wop wop, merge banda, frumos sunt *ute-m-ach!
Radio inseamna sa “dai la perete” (prietenii stiu de ce si cu ce se mananca asta) pana iti iese natural.
Pentru ca tonul face muzica. Poti sa nu spui nimic in alea 30 de sec dar sa fii ravisant la vorba si naturalete. Sau poti sa fii Salieri in 5 minute si sa ne plictisesti masiv. Nu, nu pe noi multimea. Multimea e in delir, relax. Pe noi, ceilalti.
Ingrosatul vocii din gusa nu convinge ascultatorul ca le ai mai mari si nici ca cine o are (mai) groasa are dreptate.
Cunosc niste oameni cu niste voci masive pe care habar n-au cum sa le joace si sa le giumbusclucheze. Pacat de darul lor.
Si mai cunosc si niste pitigaiati perrrfecti, chiar si de radio, unde teoria general acceptata e ca nu se cade, nu se face, “n-ai voce”.
Aaaa, da, plus dictia. Daca esti graseiat esti gresit, n-ai ce sa cauti in radio. La dictie cu tine!
Si nici ca m-am dus. Si uite ca de atunci au trecut 31 de ani. Rebel de mic, da.
Radio nu inseamna sa te uite diavolul si bunul dumnezeu in interventie, intre piese. Nu inseamna sa vorbesti pe piese cand ti se nazare tie sa spui ceva extraordinar de important (ai zice tu, noi nu mai zicem ptr ca oricum am schimbat postul demult), oamenii care canta melodia aia trussst in meee, sunt mult mai buni decat tine in ceea ce fac.
Radio inseamna in primul rand naturalete (atat de mult repetata incat a devenit de-a dreptul naturala..sic!) dar nu grobianism. Si nici ieftin (revin la cifra de care vorbeam mai sus. daca vrei cifra, ieftin e perfect, ieftin e bun. ieftin si bun, cum place la roman). Gluma ta rasuflata la care razi doar tu n-are nici un haz. Nici tu. Tu nu stii insa, te raportezi la cei 5000 de prieteni din fb. Care zic ca esti Funes al doilea. Nu uita: daca toata lumea te iubeste s-ar putea sa ai o problema.
Radio inseamna, in al doilea rand, si ceva, catre mai multa, cultura. Care sa-ti dezvolte cuvantul, limbajul, ideea, spiritul. Ce e “cultura” asta? Promit in alta interventie sa-ti spun, acum ma apropii de finalul interventiei.
Radio inseamna sa poti vedea atunci cand doar auzi. Imaginea pe care ti-o creeaza omul de la microfon sa ajunga nediluata la tine si tu sa vezi cuvantul. Chestie care tine atat de talentul emitatorului cat si de cel al receptorului.
Talk less, play more! Ca bine zici. Mai bine mai putin si ceva decat mult si nimic.
Beauty and the Beast
Povestea Frumoasei si a Bestiei, a Trandafirului englez si a Artistul neingrijit a fost in acelasi timp scandaloasa si fermecatoare. A fost, fara indoiala, cel mai plin de farmec cuplu creativ care a luat Europa cu asalt intre 1968-1980. Gainsbourg, desi “l’homme a tete de chou” (omul cu cap de varza) pentru restul lumii, a fost impecabil in ochii lui Birkin, care a spus la un moment dat: ,,A fost un om grozav. Iar eu eram pur si simplu draguta “. Cuplul a fost, pe scurt, intruchiparea stilului de viata boem care a aparut in timpul Swinging Sixties – vibrant, lipsit de griji si plin de posibilitati neexplorate.
Cei doi s-au intalnit pe platourile de filmare ale filmului francez “Slogan”, in regia lui Pierre Grimblat, in 1968. Birkin inca se vindeca din traumele primei casatorii cu compozitorul John Barry. Desi nu vorbea niciun cuvant in franceza, ea a venit la auditie pentru un rol pe care l-a vazut ca o sansa de a o tine ocupata si departe de trecut. Cu sentimente inca dureroase si un copil in brate, Birkin nu a reusit la inceput sa vada dincolo de aparentele lui Gainsbourg.
Cu toate acestea, in timpul unei petreceri organizata pentru toti cei din distributia filmului, Birkin si-a luat inima ranita in dinti si l-a tarat pe Gainsbourg pe ringul de dans. Dupa protestele initiale, Gainsbourg nu numai ca i s-a alaturat si au dansat impreuna toata noaptea, dar au plecat impreuna de la club la sfarsitul serii. Perechea, plina de aromele ierburilor, s-a intors in camera de hotel a lui Gainsbourg, unde a adormit instantaneu. Birkin a petrecut noaptea privindu-l dormind, remarcand mai tarziu: ,,A fost cea mai romantica dintre seri”.
Astfel, a inceput calatoria epica a cuplului, o relatie poet-muza strans legata de o prietenie puternica. In 1969, duo-ul a lucrat impreuna o melodie care a fost scrisa initial pentru povestea de dragoste din 1967 a lui Gainsbourg, Brigitte Bardot. Un autoproclamat ,,amant gelos”, Birkin s-a oferit sa joace si sa cante rolul lui Bardot in piesa, dupa ce Bardot a respins-o de teama ca natura erotica ar cauza probleme noii sale casatorii. Piesa, numita ,,Je t’aime, moi non plus”, plina de versuri explicite sexual, insotite de gemetele senzuale ale lui Birkin, a nascut instantaneu controverse si discutii. Rapid piesa a fost condamnata de Vatican si interzisa la radio in Marea Britanie si alte cateva tari.
Agitatia a alimentat doar popularitatea melodiei, care a ajuns in curand in topurile din mai multe tari continentale, inclusiv Marea Britanie. Cand s-au raspandit zvonurile ca piesa a fost partial inregistrata plasand microfoane sub patul lor, Gainsbourg a remarcat zambind: ,,Slava Domnului ca nu a fost, altfel sper ca ar fi fost un disc de lunga durata”. Dar el a considerat-o cu adevarat ca fiind ,,ultimul cantec de dragoste”.
Ca orice alt cuplu, si cuplul Serge Gainsbourg & Jane Birkin a avut partea lui de lupte. Poate ca ale lor erau putin mai dramatice si mai publice decat cuplurile obisnuite. Intr-un bar din Paris Jane a aruncat o tarta cu crema in Serge si apoi l-a urmarit pe Bulevardul St Germain, pana cand acesta, infuriat, a sarit cu nonsalanta in Sena si apoi “ne-am dus cu bucurie acasa brat in brat”, isi amintea Jane intr-un interviu.
Birkin a renuntat la Gainsbourg in 1980 din cauza alcoolismului si violentei crescande ale acestuia.. Dar ceea ce este cu adevarat inspirational in legatura lor este ca ea a supravietuit relatiei. Cand Birkin a avut a treia fiica cu iubitul Jacques Doillon, Gainsbourg a trimis o cutie cu haine pentru bebelusi cu un card pe care scria ,,Papa Deux”(Al doilea Tata) si ulterior a devenit nas. Gainsbourg a continuat sa scrie cantece pentru Jane pana la moartea sa. Nu numai Birkin, ci si fratele ei, precum si cele trei fiice ale ei l-au iubit si adorat pe Gainsbourg.
Dupa moartea sa, in 1991, familia Birkin a fost profund afectata. Au petrecut trei zile cu trupul lui Gainsbourg, refuzand sa-l lase sa fie ingropat. Jane a pus jucaria ei de plus preferata, ,,Munckey” alaturi de Serge in sicriu. Afectiunea ei pentru el a costat relatia ei cu Doillon, care a parasit-o pentru ca nu putea sa-l uite pe Gainsbourg chiar si dupa ce acesta a murit.
O iubire nebuna, o poveste de 12 ani plina de pasiune care continua si dincolo de moarte, cati dintre noi ne putem lauda cu asa ceva…?!?!?!..
Ca incheiere…
De treizeci de ani, fațada casei aflata la numarul 5 bis pe Rue de Verneuil din Paris a fost acoperită cu graffiti, desene și mesaje de la fani. Acum un loc de pelerinaj, locul urmează să fie deschis publicului în toamna anului 2021. Este casa lui Serge Gainsbourg care pe 2 martie 1991, la 62 de ani s-a dus (si el) spre stele ca sa devina nemuritor. Casa va deveni un muzeu programat sa se deschida in toamna lui 2021. Pentru ca strada Verneuil nu si-a pierdut niciodata atractia pentru fan si curiosi. Poate ajungeti prin zona. De neratat locul iubirii nebune..
Sir Charlie Chaplin
In 4 martie 1975 Charlie Chaplin a devenit Sir Charles Spencer Chaplin la Palatul Buckingam. Avea atunci 85 de ani si a trebuit sa fie impins intr-un scaun cu rotile pentru a o intalni pe Regina care a sustinut ceremonia.
Astfel se marca o incununare a presiunilor pe care fanii lui Charlie Chaplin o faceau pentru aceasta recunoastere de multi ani dar controversele din viata sa il tinusera pana atunci departe de titlul de Sir.
Documentele din 1956 ale Ministerului de Externe, care au fost pastrate secrete pana in 2002, au dezvaluit ca titularizarea eroului ecranului mut a fost intarziata pentru ca acesta era considerat un simpatizant comunist.
Intrebarile despre afinitatile sale politice au inceput in SUA in 1940 si au continuat pana in 1952, an in care i s-a revocat viza SUA. Moment in care Charlie Chaplin a plecat in Elvetia, unde a locuit pana la sfarsitul povestii.
Viata sa aventuroasa insa a ridicat sprancenele si multor conservatori din Marea Britanie. Pentru ca Charlie a avut relatii cu mai multe actrite si chiar si de doua ori avusese o mireasa de 16 ani.
Dupa incheierea celei de-a treia casnicii in 1942, actrita Joan Barry i-a intentat un proces de paternitate. Testele au dovedit ca Charlie Chaplin nu era tatal dar i s-a cerut totusi sa plateasca pensie alimentara pentru copil, caz care a mai lasat inca o pata asupra personajului sau.
Cu toate acestea Charlie Chaplin ramane cel mai indragit vagabond cu palarie si baston de pe planeta Pamant, unul din primele staruri de film din lume.
Totul parea improbabil in anii 1880. La scurt timp dupa ce s-a nascut in Londra, Charlie a fost abandonat de tatal sau alcoolic si a trait in saracie o mare parte a copilariei.
A mostenit dragostea de scena de la mama lui, cantareata, si asa cum isi aminteste mai tarziu:
“Am fost vanzator de ziare, tipograf, ajutor de doctor etc dar in timpul acestor divagari profesionale nu am pierdut niciodata din vedere visul de a deveni actor. Astfel, intre diferite locuri de munca, imi lustruiesc pantofii, imi periez hainele, imi pun gulerul curat si sun constant la o agentie de teatru.”
In 1908, la 19 ani, s-a alaturat prestigioasei trupe de pantomima Fred Karno, care l-a adus in America. Acolo a fost descoperit de producatorul de film Mack Sennet, care a semnat pentru Chaplin un contract de 150 de dolari pe saptamana.
De aici mai departe drumul spre faima nu a mai avut nici o oprire: pana la varsta de 26 de ani Chaplin era un superstar care castiga 670.000$ pe an.
Chiar daca a fost expulzat din Statele Unite, in 1972 a primit Premiul De Onoare al Academiei pentru “efectul incalculabil pe care l-a avut la transformarea filmelor in forma lor artistica a acestui acestui secol”
In ziua de Craciun a anului 1977, in timp ce dormea in casa sa din Elvetia, Charlie Chaplin a suferit un accident vascular si s-a ridicat la stele. La trei luni dupa moartea sa, sicriul a fost dezgropat si furat de doi imigranti someri care au cerut 400.000$ pentru returnare. Au fost arestati 11 saptamani mai tarziu iar sicriul, ingropat intr-un camp din apropiere a fost returnat la locul sau original, inconjurat de beton armat.
Cine stie, poate ca Maestrul Comediei “Slapstick” ar fi vazut latura amuzanta a acestei povesti…
Magazinul de zambete
era foarte greu de gasit magazinul asta. aproape imposibil. si asta pentru ca nu era de gasit doua zile la rand pe aceeasi strada. in fiecare zi, magazinul asta o lua haihui pe unde te asteptai mai putin. iti iesea in cale azi sau nu dadeai deloc de el timp de o saptamana. oricat il cautai. pentru ca magazinul asta era de zambete. in el se dadeau zambete. zambete de toate formele, culorile, aromele. nu era un magazin pentru toata lumea. era un magazin personalizat. fiecare avea magazinul lui. si chiar daca ar fi vrut sa dea adresa altcuiva, prietenilor sau familiei, n-ar fi ajutat la nimic. pentru ca puteai sa dai adresa de astazi dar nu erai sigur ca peste o ora magazinul se va afla tot acolo, pe aceeasi strada, la acelasi numar. da, fiecare avea magazinul lui de zambete si nu-l putea recomanda nimanui. cateodata magazinele, ca orice magazine, mai intrau in inventar, cateodata dadeau faliment, cateodata mai erau sparte si devalizate. dar, ca orice e trecator, unde disparea un magazin, se construia altul. mai devreme sau mai tarziu. daca la inceputul vremurilor materialele din care se construiau magazinele erau in general materiale naturale, pe masura ce timpul trecea, acestea au fost inlocuite incet incet cu plastic, sticla, metal. la fel si zambetele care se dadeau in ele: din zambetele naturale la inceput, ajunsesera acum sa fie de plastic, sticla sau de metal. rar mai gaseai un zambet natural, majoritatea erau de plastic si de complezenta.
forfota mare in oras cu magazinele astea.
Foamea
Pentru ca nimeni nu mai comanda, furnizorii au inceput sa stagneze. Fara sa mai aiba lucrari, mai intai au micsorat salariile. Apoi, dintre cei ramasi, au micsorat si mai mult grila de personal. Cu grila de personal micsoarata, numarul produselor iesite pe banda fabricii a scazut. La inceput. Multe dintre uzine s-au inchis insa la scurt timp. Comenzile de mobila, masini, electrocasnice etc au scazut. La fel si comenzile pentru mancare. Nu mai erau muncitori, nu mai erau salarii, nu mai erau bani, nu mai erau conserve. Magazinele au inceput sa se inchida, cumparatori fiind din ce in ce mai putini. Benzinariile si ele, in lipsa de masini. In ciuda faptului ca preturile scadeau, comenzile lipseau. Scaderea era prea mica si prea lenta in raport cu disparitia banilor, cresterea somajului si a falimentelor. In cele din urma numarul somerilor l-a intrecut pe cel al angajatilor. Si era in continua crestere. Nu mai existau credite, nu mai exista de munca. Nu se mai muncea pentru a plati creditele. Deci, factorul care tinea in frau multimea avea deja o bresa: legalitatea fraului scapase de sub control. Foamea era din ce in ce mai mare. Masa de nemultumiti era si ea din ce in ce mai numeroasa. Lipsa hranei din magazine a fost determinanta. Mai intai falimentul magazinelor, apoi al uzinelor. Apoi rafturile au ramas goale. Si ei erau din ce in ce mai multi. Si mai flamanzi. Si mai liberi de orice constrangere. A fost deajuns o scanteie pentru ca ea sa se transforme in revolta, revolta in acte de talharie, talharile in haos. Decretarea starii de urgenta nu a facut ca lucrurile sa se imbunatateasca. Lucrurile au continuat underground cu si mai multa furie si putere. Nu mai exista bine sau rau, legal sau ilegal. Exista adevarata lege a junglei. Legea junglei de care toti stiau teoretic si o si folosisera la socializarile serilor dansante de dinainte de Foame. Acum o aplicau in grup, o simteau individual. La inceput nu le-a placut dar au participat la ea. Pentru ca instinctul e mai puternic decat morala. Sau religia, sau familia. Pentru ca erau doar niste oameni. Si ca orice oameni, usor de manipulat. Foamea, doar ea, asa de usor i-a preschimbat in animale. Cand nu erau manipulati, se dezagregau singuri pe zi ce trece. Moralitate, umanitate, legalitate au fost lasate curand in urma. Devenisera una cu legea junglei si orice fusese uman ramasese in urma. Dupa ce au distrus orasele, au ucis si ars, le-au parasit luand drumul padurilor, muntilor, ascunzisurilor. Pesterile erau mult mai primitoare decat orice oras, jungla te ascundea mult mai bine de hoarda decat orice bloc, muntii nu puteau fi urcati de oricine. Singura lege care se aplica era Foamea. Si doar cei puternici au rezistat. Si se transformau. Zi de zi, ceas de ceas. In altceva. Cu mult mai puternic si mai adanc. Pentru ca nu puteau renaste decat cazand. Caderea brusca le asigurase panta lenta a cresterii. Si cresteau..mai puternici, mai putini, mai altfel.
Cristalul
nu stiuse sa faca foarte multe. printre cele putine, insa, avea o pasiune mai putin obisnuita. unii cunoscuti il considerau un personaj bizar. atat el in sine cat si placerea asta a lui. altii insa o gaseau fascinanta. mai ales clientii. pentru ca el crestea cristale. de toate felurile si culorile, formele si aromele. cel mai mult insa ii placea culoarea albastra a cristalului de sulfat de cupru. fiecare cristal nu il crestea de capul lui, cum i se nazarea creatorului. fiecare corespundea unui suflet. cine dorea un cristal trebuia sa-i dea maestrului un fir de par. acesta lega de firul de par un cristal cat un varf de ac, cristalul primordial, si apoi il scufunda intr-o solutie fierbinte de un albastru nebun. timp de cateva saptamani, cristalul crestea incet si se incolacea in jurul firului de par. astfel, daca la inceput avea marimea unei picaturi de cerneala, la sfarsit ajungea cateodata si de marimea unui pumn strans. nici un cristal nu semana cu celalalt, chiar daca la baza avea aceeasi forma. straniu, incercase sa creasca cristale si pe fire de ata. cresteau dar se sfaramau imediat ce le scotea din solutie. parea ca firul de par hraneste cristalul intr-un oarecare fel si ca nu era deajuns pentru crestere doar un fir de ata nevie. era nevoie si de altceva. acel altceva care facea cristalele sa creasca in fata ochilor uimiti ai celor care le comandau.
pentru ca nu-l mai vazuse nimeni de aproape o luna, nu raspundea nici la telefoane si mirosul devenise de nesuportat, si-au luat inima in dinti si au spart usa. ce au gasit atunci a devenit legenda si cei care mici fiind au auzit istoria asta de la parinti, au dus-o mai departe pana astazi, spunand-o mai departe copiilor lor in serile fara de luna. pentru ca ceea ce au vazut a intrecut orice inchipuire a acestei vieti. si astazi vecinii isi mai aduc aminte cum batranul mester parca inca era viu in fotoliul uzat. ochii i se stafidisera si in orbite zacea ceva de marimea maslinelor dar de consistenta gelatinei. pielea ii ramasese insa la fel de roz. la fel si ranjetul intiparit pe masca de ceara care odata ii fusese fata. dar nu asta luase rasuflarea celor prezenti. nici mirosul care era de neimaginat si aducea pe undeva a pucioasa. ci ceea ce se afla mai jos de gat. pentru ca acolo unde fusesera odata plamanii si inima, acum era o carcasa desfacuta din care un cristal straniu albastru de culoarea oceanului statea agatat cu sute de fire de interiorul cutiei toracice. de marimea unui cap de copil, ciudatul cristal nu numai ca parea ca se nascuse si crescuse acolo dar, in nu stiu care fel nemaiauzit parca se hranise cu interiorul fostului mester. incet, incet, putin cate putin, ora de ora, zi de zi, cristalul pus acolo intr-un mod pe care nu l-au dibuit niciodata, se hranise din inima si plamanii mosului, ii mancase inima si spiritul si acum, la maturitate, se desavarsise si stralucea in intreaga sa dementa albastra.
O seara obisnuita in New York
Faima inelului de logodna facut cadou de Richard Burton lui Elizabeth Taylor este una care a fost egalata poate doar de povestea celor doi. Istoria s-a nascut pe platoul filmului Cleopatra in 1963. Atractia lor imediata a dus rapid la scandal, deoarece Elizabeth inca era casatorita cu Eddie Fisher cand a inceput aventura.
Celebrul inel “Elizabeth Taylor Diamond”, de 33.19 carate, i-a fost daruit lui Elizabeth de catre Richard dupa nunta lor din 1969. Diamantul impecabil de 33 de carate taiat de insusi Harry Winston a fost purtat de Elizabeth Taylor aproape in fiecare zi. La momentul respectiv, piatra era evaluata la 1 milion de dolari.
Acum mai bine de 10 ani, intr-o seara de licitatie la New York, organizata de Casa Christie, diamantul fost vandut peste ani pentru suma de 8.8 milioane $. La cateva luni de la licitatie insa, cumparatorul a cerut anularea vanzarii la aflarea vestii ca diamantul e posibil sa nu fi apartinut imparatului Shah Jahan, din secolul al XVI-lea, imparat care i-a dat diamantul sotiei sale preferate, Mumtaz-i-Mahal si care patru ani mai tarziu a comandat Taj Mahal-ul pentru a comemora moartea ei.
In aceeasi seara a licitatiei de la New York, de care vorbeam mai sus, un colier de perle pe care acelasi Richard Burton i l-a dat lui Elizabeth Taylor s-a vandut cu 11.842.500 $. Colierul de perle „La Peregrina” a stabilit astfel si un record mondial la vanzarea unei bijuterii de perle: licitatia s-a inchis dupa doar patru minute de licitare!
Si licitatia nu s-a oprit aici in seara memorabila de la New York: un inel de smarald si diamante Bvlgari, daruit tot de Richard Burton lui Elizabeth s-a dus pana la suma de 2.9 milioane $. Pentru ca intr-adevar Burton i-a oferit lui Taylor o suita mare de bijuterii taiate in smarald, inclusiv o brosa de smarald si flori de diamant (1,3 milioane de dolari), un colier Bvlgari de smarald si diamant (5,4 milioane de dolari), o brosa de pandantiv de smarald si diamant (5,8 milioane de dolari) si un smarald si bratara cu diamante (3,5 milioane de dolari). Richard Burton a dominat catalogul de licitatii ca principalul ofertant de cadouri catre Elizabeth. La distanta mare de el, alte bijuterii primite cadou de Elizabeth Taylor si vandute la licitatie au fost cele de la Michael Jackson, al patrulea sot Eddie Fisher si chiar si un unchi indepartat.
Un singur articol – o pereche de pandantive de smarald si diamante de firava suma de 150.000 de dolari a fost singurul marcat ca fiind ceva cumparat de Taylor.
Si-acum sa ne intoarcem la salariile noastre. Totusi, sa ne gandim la un singur lucru: cati dintre noi suntem Richard Burton si cate Elizabeth Taylor 🙂
Levi Strauss
Nici n-ai zice ca omuletul asta e zilnic in casa ta, chiar daca tu nu stii asta. Si are una din clasicele dar fascinantele povesti de cautare a fericirii in Promised Land.
Nascut într-o familie evreiască, Ashkenazi din Bavaria, a emigrat in New York in cautarea fericirii pe cand avea doar 18 ani.Intr-o buna zi a primit o scrisoare de la unul dintre clienții săi, Jacob Davis, un croitor din Reno, Nevada. În scrisoarea sa, Davis i-a dezvăluit modul unic în care a făcut pantaloni pentru clienții săi, prin utilizarea niturilor la punctele de tensiune pentru a-i face să dureze mai mult. Davis a dorit să breveteze această nouă idee dar era in cautarea unui partener de afaceri pentru a-și lansa ideea. Entuziasmat de idee, Levi s-a asociat cu Davis si astfel s-au nascut primii blugi albastri cu nituri Jacob Davis & Levi Strauss Company.
Gravitatie si iubire va doresc
N-am prea prins razboaie. Doar la televizor, in filme, documentare sau ce flux ne mai iese in fata ochiului cand frunzarim inutil “social media” intr-o iluzorie speranta a zilei de maine. Ce-a fost ieri, a fost. Ce e azi deabia asteptam sa treaca. Ce-o fi maine, o fi. Vorba e, si noi, noi in toata ecuatia asta de trecere de la nimicul de ieri spre nimicul de maine, unde suntem? De fapt am fost vreodata? Sau asa ne-am obisnuit de la o vreme, nici nu mai stim cand ne-a luat valul si totul e doar o graba de trecere azi spre ziua de maine. Si nici nu mai stim ce-am facut, daca am facut ceva sau am avut vreun moment chef sa facem azi. Doar sa treaca. Atat avem in minte: sa treaca. Luni, marti, miercuri, joi, vineri, sambata, duminica si iar de la capat. Traim luni pentru gandul catre vineri. Vineri ne mai inaltam putin si in sfarsit poate traim ceva ceva doua zile pe saptamana. Sau nici alea. In rest ai de plata ratele, de cumparat pentru ai tai, pentru tine, pentru cercul tau social, in general.
Si la un moment dat trecerea se opreste.
Ce-a fost ieri a fost, sa fie la ei. Cei de ieri. Cei de maine sa vina. Dar doar cu gandul ca sa treaca.
Noi avem telefoane, masini, calculatoare, net, comentarii pe facebook.
Altii au avut razboaie, lacrimi, carne si sange, foc si distrugere.
Ne plangem ce viata de rahat avem (comparativ cu ce?) si cand nu ne plangem, tot ne plangem de ceva. Cand nu ne plangem ca sa ne plangem de ceva, comentam. Luni, marti, miercuri, joi, vineri, sambata, duminica.
Si la un moment dat gata. Am fost aci, facui asta. Asta ce? Si ce?
La un moment dat oamenii au privit tablouri, la un moment dat oamenii au invatat sa se inalte, la un moment dat oamenii citeau poezie, la un moment dat oamenii au suferit de foame (unii inca mai sufera, multi, si astazi dar cum oricum sunt departe, nu se pun, sunt la ei acolo), au suferit de moarte, au suferit de viata.
La un moment dat oamenii au simtit viata prin tot ce aduce ea: fericirea de a nu auzi deasupra bombe in cadere (by the way, ati simtit/auzit/trait vreodata senzatia schijelor de la o grenada defensiva pe langa voi?), bucuria de a trece o zi fara sa auzi suieratul avionului in picaj, relaxarea de a iesi pur si simplu pe usa si a privi cerul. De a te inconjura de sentimentul ca esti. Si astazi e azi. Si e bine. E bine asa. Asa mic, dar esti o parte a celuilat Sunt: cel Mare. Sunt mic dar fac parte dintr-un Mare si asta ma umple.
Unde am pierdut lucrurile bune din noi, cand pe drum s-a deschis undeva, la vreo intersectie, la vreo hurducatura, usa din spate si au inceput sa cada cutiile cu tot ce aveam mai bun in noi?
A fost odata razboi, asta incercam sa va spun. Sper insa ca doar putini ati ajuns sa cititi pana aici. Restul v-ati dus corespunzator in pierderea voastra de timp spre maine. Textul a fost lung, alambicat, greu de dibuit in propozitii simple. Special pentru cei puternici. Restul duca-se.
A fost odata razboi, a fost odata suferinta, bucurie, inaltare si cadere.
A fost data razboi si de fiecare data cand vad documentare cu imagini de arhiva, relaxat, seara, pe canapea, stiu ca acolo, pe imagine sunt oameni care au suferit, care au ars, care au explodat, care s-au bucurat pe bune, oameni care au murit si s-au nascut in fiecare zi. Acolo, pe imagine, nu e un film de Hollywood, e ceva ce noi nu mai stim, ce noi nu mai continem in celula, in ceea ce ne tine atomii legati cat sa nu ne descompunem in elemente.
Acolo, candva au fost oameni care s-au bucurat. Si cand s-au bucurat, fericirea i-a inaltat.
Cam asta am simtit privind fotografiile astea…
Azi a fost ziua lui Renoir. Gravitatie si iubire va doresc.
American Soldiers Getting Last Kiss On Ship Before Deployment To Egypt, 1963
A Young Woman Lifts Her Feet While Embracing And Kissing A Uniformed Us Soldier At The Train Station, Connecticut, 1945
Farewell To Departing Troops At New York’s Penn Station, April 1943
Saying Goodbye At The Train Station Before Departing To WWII
Soldiers Departing For Egypt Lean Out Of Their Windows To Kiss Their Loved Ones Goodbye, 1935
Servicemen And Downtown Workers Embrace And Kiss In The Street As Word Of Surrender Flashed Through The Nation, 1945
An American Soldier And A Frenchwoman Kissing In A Picture That Raised Eyebrows After Appearing In Life Magazine, 1944
Husbands Kiss Their Wives After Coming Back From War, 1940s
Moartea pisicii
De la o vreme, sunetul incepuse sa se schimbe. Nu mai era acelasi mormait multumit si monoton pe care-l auzea mai clar in noptile fara luna. Acum, soaptele care veneau din adancuri, cateodata le putea auzi chiar si in timpul zilei. Lucru care nu se intampla acum aproape douazeci de ani cand incepuse sa-si lipeasca urechea de pamant. La inceput in gluma, apoi ca un ritual, nu ratase nici o seara din ultimii ani in care sa nu asculte rasuflarea prietenului din adancuri. Sa fie sigur ca e acolo, ca e in regula, ca suflul sistolic isi pastreaza ritmul. La inceput fusese doar o joaca, apoi devenise dependent. Deseori isi imagina Pamantul ca o pisica mare si ghiftuita care se roteste multumita si somnoroasa prin spatiul gol si rece. Poate si pentru ca roscata pisica a vecinilor statea si-l privea cu talc sau poate doar mirata atunci cand se intindea noapte de noapte in gradina. La un moment dat, nici nu mai stia cand, pisica disparuse. Se gandi ca fugise sau poate murise. Oricum, nu dadu foarte mare atentie disparitiei si nici nu-si facu probleme. Stia ca pisicile au noua vieti si se descurcau. Daca nu in viata asta, in cea viitoare. Schimbarea sunetului din adanc ii readuse in minte roscata. „Pe unde-o fi acum?” se intreba culcat la pamant, ascultand sunetul bolborosit si metalic care razbatea constant din adanc. Prima oara il percepuse acum o saptamana. Parea ca cineva sau ceva geme si se zbate cu ultimele puteri, in incercarea de a fi auzit. Brusc, sunetul inceta. Isi lipi si mai tare urechea de pamant pana o infunda complet. Nu se mai auzea nimic. In adancuri linistea care ii umplea timpanul o simtea aproape dureros. Zumzetul care ii devenise atat de familiar in toti anii trecuti si care acum facea parte din el, incetase. Nimic altceva decat liniste. Un imens Nimic se ridica din adancuri. Mai statu ceva vreme intins. Asculta cu atentie. Nimic. Liniste. Simti ca i se face frig. Raceala pamantului isi facu loc apoi prin haine. Cand incepuse de-a dreptul sa se ingrijoreze, pielea lipita de pamant era bocna. Se incapatana sa asculte in continuare, tinandu-si rasuflarea. Incerca sa-si linisteasca bataile inimii in speranta vreunui sunet cat de firav. Adancul insa se incapatana sa ramana mut. Frica lua locul ingrijorarii. In ciuda faptului ca era un iulie mult prea cald si simtea arsita noptii pe spate, pamantul incepuse rapid sa inghete. „Voi muri congelat daca nu ma ridic acum!” gandi deodata cu groaza. Speriat si tremurand, se ridica cu greutate si fugi in casa. Nu mai apuca sa vada cerul. Daca si-ar fi ridicat o clipa privirea ar fi zarit. Cerul disparuse.
Radio 80 