Tabloul

Nici nu-si mai aducea aminte de cand statea atarnat. Sa fi fost doua zile, sa fi fost zece ani sau poate o suta, tabloul nu reusea sa-si aduca aminte deloc. Statea singur in camera goala. Singur pe peretele gol, tabloul atarna. Si se plictisea enorm. Nu intra nimeni in camera, nu iesea nimeni, nimeni nu se uita la el, nimeni nu trecea pe langa el. Zi de zi, noapte de noapte, tabloul nu facea decat sa stea singur si sa atarne. Ziua, tabloul auzea larma obositoare a strazii. Tot zgomotul asta, tabloului nu-i displacea. Sunetul era singura lui legatura cu lumea. Ii placea sa stea si sa-si imagineze lumea:culorile angrenajelor care claxonau, fetele fiintelor care treceau, pasarile care certau aerul. Noaptea sunetele se estompau. Orasul sau orice ar fi fost afara, se ducea departe. In camera goala, in intuneric, tabloul nu dormea. Nu cunostea notiunea. Era doar un tablou. Facut sa atarne. Si sa fie privit. Din pacate, noaptea, putinele insecte care intrau in camera, nu-si ridicau ochii spre el. Cand treceau peste el, il gadilau groaznic. Cum nu avea maini si gura ca sa le dea deoparte sau sa strige, nu-i ramanea decat sa stea nemiscat si sa indure. De fapt, si cu asta se obisnuise. Ce-l supara insa cel mai tare pe tablou era ca nimeni nu venea sa-l priveasca. Nimeni nu se uita la el admirativ, nimeni nu dadea din cap a intelegere privindu-l, nimeni nu radea de el sau trecea indiferent prin fata lui. Nimeni, nimeni. Niciodata.

Intr-o buna zi, usa camerei se deschise si cineva atarna pe peretel de visavis un alt tablou. Uimirea tabloului nostru a fost atat de mare, incat ramase mut. De fapt, nici sa fi vrut nu ar fi putut scoate vreun sunet. Pe peretele opus, noul tablou infatisa un peisaj de o frumusete cum rar vazuse. De fapt, nu vazuse in toata viata lui de tablou decat pereti goi si albi. De aceea peisajul i se parea cel mai frumos lucru de pe lume. „Deci asta e lumea de afara” isi sopti din culori tabloul. Si i se facu un dor nespus de afara. Zile in sir, tabloul statea si privea peisajul. Chiar daca nu avea ochi, tabloul simtea ca si cum ar fi vazut tabloul care infatisa o mare, un munte si un apus. Simtea si i se facea din ce in ce mai dor de acel ceva pe care nu-l cunoscuse niciodata. Acum era bucuros ca in camera nu intra nimeni. Putea sta linistit si sa viseze la afara. Nu-l deranja nimeni din reverie, nu se aseza nimeni in fata lui, nu tropaia nimeni in camera unde era doar el tabloul si peisajul. Tabloul traia cele mai frumoase zile de cand se stia. Visa si era fericit. Ii era deajuns.

Cand a fost luat de pe perete, tabloul a incercat sa strige. Sa loveasca, sa scuipe, sa urle, sa se impotriveasca. Mainile care l-au apucat nu au simtit nimic din zbaterea tabloului. Ele nu erau facute sa simta, ele erau concepute sa execute ordine. Focul din curte era aproape stins cand mainile l-au aruncat in el. Astfel incat tabloul a mai apucat sa vada asa cum stia el, asa cum simtea el, cerul. Albastru. Atat de albastru si de plin de vata de zahar. Atat de viu. Culorile care curgeau din tablou in timp ce se transforma in flacara, erau lacrimile sale. Rosii, galbene, verzi si violet. Nu a aflat niciodata daca erau culori de fericire sau de durere. Pentru ca din tablou, nu au mai ramas pe pamant decat lacrimile sale: rosii, galbene, verzi, violet.

Published by Travel Man

The moment I reinvented myself, these were the words that seemed to fit-Travel Man. To see and feel became more important than to have and use. And then I started my journey. Me and my camera. And what I discovered I shared with others, in my own words. And I like to think that because of my journey,someone somewhere discovered the world,walking on my path. And if that really happened, it is the greatest reward for the efforts and adventures of my travels. At the end of the road, the only thing you still carry with you on the Greatest Journey is just... your memories. To gather stuff, to buy houses, cars,refrigerators, to indulge yourself with an extra pair of shoes, beside the other 6 you already have, to get another bank loan, to build another pool.... Such human actions, simple, routine, normal. So earthbound. And so farther from the sky. Because, let's be honest, how many of us, busy and head down tracing the worldly goods, remember to look up to the sky, watching in awe a murmuration of starlings, listening to the perfect whistle of the blackbird, how many of us still feel the thrill of a sea gull's cry, how many still bow when admiring a colony of penguins hatching their eggs at -50 C? We cannot but bow before nature and, as small creatures that we ourselves are, learn from fellow creatures, feathered, furred, with claws or fangs. We should better stay afar and watch, we should not bend nature to fit our modest dimensions. We should better watch and learn and respect their space, we should admire nature's wonders and do that today. Not tomorrow. Because tomorrow might already be too late. For them, but most of all for us. The only form of movement is the journey.

2 thoughts on “Tabloul

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create your website with WordPress.com
Get started
%d bloggers like this: