Cristalul

nu stiuse sa faca foarte multe. printre cele putine, insa, avea o pasiune mai putin obisnuita. unii cunoscuti il considerau un personaj bizar. atat el in sine cat si placerea asta a lui. altii insa o gaseau fascinanta. mai ales clientii. pentru ca el crestea cristale. de toate felurile si culorile, formele si aromele. cel mai mult insa ii placea culoarea albastra a cristalului de sulfat de cupru. fiecare cristal nu il crestea de capul lui, cum i se nazarea creatorului. fiecare corespundea unui suflet. cine dorea un cristal trebuia sa-i dea maestrului un fir de par. acesta lega de firul de par un cristal cat un varf de ac, cristalul primordial, si apoi il scufunda intr-o solutie fierbinte de un albastru nebun. timp de cateva saptamani, cristalul crestea incet si se incolacea in jurul firului de par. astfel, daca la inceput avea marimea unei picaturi de cerneala, la sfarsit ajungea cateodata si de marimea unui pumn strans. nici un cristal nu semana cu celalalt, chiar daca la baza avea aceeasi forma. straniu, incercase sa creasca cristale si pe fire de ata. cresteau dar se sfaramau imediat ce le scotea din solutie. parea ca firul de par hraneste cristalul intr-un oarecare fel si ca nu era deajuns pentru crestere doar un fir de ata nevie. era nevoie si de altceva. acel altceva care facea cristalele sa creasca in fata ochilor uimiti ai celor care le comandau.

pentru ca nu-l mai vazuse nimeni de aproape o luna, nu raspundea nici la telefoane si mirosul devenise de nesuportat, si-au luat inima in dinti si au spart usa. ce au gasit atunci a devenit legenda si cei care mici fiind au auzit istoria asta de la parinti, au dus-o mai departe pana astazi, spunand-o mai departe copiilor lor in serile fara de luna. pentru ca ceea ce au vazut a intrecut orice inchipuire a acestei vieti. si astazi vecinii isi mai aduc aminte cum batranul mester parca inca era viu in fotoliul uzat. ochii i se stafidisera si in orbite zacea ceva de marimea maslinelor dar de consistenta gelatinei. pielea ii ramasese insa la fel de roz. la fel si ranjetul intiparit pe masca de ceara care odata ii fusese fata. dar nu asta luase rasuflarea celor prezenti. nici mirosul care era de neimaginat si aducea pe undeva a pucioasa. ci ceea ce se afla mai jos de gat. pentru ca acolo unde fusesera odata plamanii si inima, acum era o carcasa desfacuta din care un cristal straniu albastru de culoarea oceanului statea agatat cu sute de fire de interiorul cutiei toracice. de marimea unui cap de copil, ciudatul cristal nu numai ca parea ca se nascuse si crescuse acolo dar, in nu stiu care fel nemaiauzit parca se hranise cu interiorul fostului mester. incet, incet, putin cate putin, ora de ora, zi de zi, cristalul pus acolo intr-un mod pe care nu l-au dibuit niciodata, se hranise din inima si plamanii mosului, ii mancase inima si spiritul si acum, la maturitate, se desavarsise si stralucea in intreaga sa dementa albastra.

Published by Travel Man

The moment I reinvented myself, these were the words that seemed to fit-Travel Man. To see and feel became more important than to have and use. And then I started my journey. Me and my camera. And what I discovered I shared with others, in my own words. And I like to think that because of my journey,someone somewhere discovered the world,walking on my path. And if that really happened, it is the greatest reward for the efforts and adventures of my travels. At the end of the road, the only thing you still carry with you on the Greatest Journey is just... your memories. To gather stuff, to buy houses, cars,refrigerators, to indulge yourself with an extra pair of shoes, beside the other 6 you already have, to get another bank loan, to build another pool.... Such human actions, simple, routine, normal. So earthbound. And so farther from the sky. Because, let's be honest, how many of us, busy and head down tracing the worldly goods, remember to look up to the sky, watching in awe a murmuration of starlings, listening to the perfect whistle of the blackbird, how many of us still feel the thrill of a sea gull's cry, how many still bow when admiring a colony of penguins hatching their eggs at -50 C? We cannot but bow before nature and, as small creatures that we ourselves are, learn from fellow creatures, feathered, furred, with claws or fangs. We should better stay afar and watch, we should not bend nature to fit our modest dimensions. We should better watch and learn and respect their space, we should admire nature's wonders and do that today. Not tomorrow. Because tomorrow might already be too late. For them, but most of all for us. The only form of movement is the journey.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create your website with WordPress.com
Get started
%d bloggers like this: