Usa

Aparuse pe strada cam de o saptamana. Statea singura si izolata intr-un maldar de daramaturi, veche de cand lumea si urata ca si lumea. Nu o baga nimeni in seama. Pentru ca oamenii care treceau pe strada, aceiasi zi de zi, an de an,  aveau problemele lor, fericirile si dramele lor. Nu aveau timp pentru usa cea urata. De fapt,  nici nu era genul de usa pe care sa vrei s-o iei acasa. Era zgariata si ruginita, intr-un colt era chiar rupta si in locul clantei avea o gaura cu forme neregulate. Pesemne ca la un moment dat, in odiseea vietii ei, fusese smulsa din incheieturi si poate chiar sparta cu piciorul de vreun proprietar nervos. Nu, nu era deloc usa pe care sa o bagi in seama. Astfel incat Inga nu-si putea explica de ce astazi se oprise in fata ei. O privea si parca astepta. De fapt, ca sa pastram adevarul lucrurilor, nu o privea propriuzis. Privea prin ea, undeva departe, doar ea stia cat de departe sfredeleau gandurile ei. Si, ca niciodata, puse incet mana pe ea si o impinse. Gestul nu a fost unul gandit ci mai degraba instinctiv. Pentru ca mana nu asculta de minte care era in alte atmosfere. Pur si simplu, mana se misca fara ea. Incet, scartaind dar totusi lin, fara hopuri, usa ruginita, veche si uitata, se intredeschise. Deabia acum Inga realiza ca ea era cea care, aflata pe strada ei zilnica, deschisese usa cea urata care aparuse din neunde. Ii dicta mainii sa o impinga si mai mult. Mana, ascultatoare, urma gandul stapanei. Usa se deschise larg. Daca te-ai fi aflat atunci langa Inga ai fi zarit, poate, zambetul umed care ii inflorise pe buze si privirea care i se umpluse. Privirea i se umpluse cum nu mai fusese demult, cum nici ea nu-si mai amintea sa fi fost cand si unde. O vreme statu nemiscata, privind prin golul usii. Oamenii grabiti care se impiedicau de ea pufneau nemultumiti, priveau o clipa prin golul usii, in directia privirii ei si treceau mai departe. Unii chiar mormaiau in barba nemultumirea. Inga statea nemiscata si privea. Zambea cum nu mai facuse demult. Acolo unde se uita, ceilalti nu zareau decat golul daramaturilor si oricum nu aveau timp sa stea din dramele si fericirile lor, nu doreau decat sa ajunga mai repede la familiile lor, la serviciile lor, la masinile si tramvaiele lor. Dupa o vreme, Inga inchise usa incet. Zambi ghidus, ii facu cu ochiul usii si se departa incet. De atunci, in fiecare zi Inga trecea pe strada ei si ii zambea usii. Printre atatea incruntari care treceau pe langa usa, un singur zambet inflorea. Pentru ca Inga stia.

Maniacii de la radio

N-om fi un pic maniaci cu the 80’s? Adica muzica buna s-a scris si alaltaieri, si in 30 de ani de radio am ascultat si descoperit muzica buna oriunde – din desert la Tinariwen pana in piata Romana la Alifantis. Dar pana la urma, stii cum e – nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie – si daca ma uit la CD-urile din masina si la povestile din inima, intr-adevar, anii 80′ au ramas intr-un fel special in mine. Poate si pentru ca atunci am devenit omulet pe picioarele lui, hippiot post factum care in anii 80′ a descoperit si tot ce ratase de fapt in anii 70′ si s-a si pregatit pentru ce urmau sa-i puna pe tava anii 90′. Si da, cred ca nu ma insel daca spun ca in anii 80′ am inceput sa descopar muzica – aceea cu majuscule si pretentii de la istorie. Si felul in care am descoperit-o a facut, la vremea aceea, toti banii!

Terminasem liceul copil [relativ] cuminte, [relativ] silitor si [destul de] citit. Ascultasem la Europa Libera Paper Lace si Sugar Baaaby Love [Sugaaar Baby Looove!…], un iubit din liceu mi-a rupt inima pe fond de Christopher Cross si Sailing, na, nu eram picata chiar din pom, ba chiar ma simteam [relativ] emancipata! Pana m-am dus la facultatea de Arte Plastice sa dau examen de admitere. Atunci m-am simtit ca un papuas aterizat in mall! Sau nu – ca o pitzi de mall aterizata printre papuasi – pentru ca eu eram o prospatura de liceu printre hipiotii de la Arte, barbati si femei in toata firea, unii dintre ei, dezinvolti, miserupisti, oxidati si in general – fabulosi! De la colegii mei oxidati am invatat cea mai buna muzica ever! Si atunci au inceput anii mei 80′.

Si nu, nu suntem chiar maniaci pentru ca veti asculta si 70′, si 90′ si or sa scape si-un 50′, si niste 60′, dupa cum ni se arata intr-o oarecare zi. Ce vrem noi sa zicem insa – vrem sa zicem muzica buna, aia care a trecut si mama testelor timpurilor, aia care si la 40 de ani vechime te scoala din morti si iti da voce sa o canti treaz sau nu, aia pe care o stii de nici nu stii ca o stii, aia care ti-a ramas pe vreo caseta veche, aia care ti-a ramas intr-un colt de inima. Ca noi, mai mamaie si mai tataie, asa, ne bucuram sa ne aducem aminte de ea. Si poate si tu.

Mongolia

Doamnelor si domnilor, onorati oraseni, Mongolia este genul de tara in care patru cincimi dintre noi nu vom ajunge niciodata. Cei mai multi dintre noi doresc o vacanta linistita, un oarecare confort, o clima prietenoasa sau macar posibilitatea de a te adaposti la cald sau la rece, dupa cum e cazul. Cei mai multi dintre noi prefera cararile batute, in prea scurtele vacante pe care le avem – daca le avem, nu ne permitem aventuri. Cred ca de aceea, Mongolia este o adevarata destinatie pentru prea putini dintre noi. Tocmai de asta am si ales-o.

Sunt Alina Dimitriu si va invit intr-o tara de un million si jumatate de kilometri patrati. Prinsi intre doua tari, Rusia si China. Fara mare, dar cu munti, cu lacuri, cu desert, cu vulcani si cu stepa – si mai ales – cu cerul incredibil de albastru.

Destinatia perfecta pentru calatori. Adevaratii calatori.

Hotarat lucru, Mongolia nu este o tara in care sa se traiasca sau sa se calatoreasca usor. Pune insa la un loc natura neinblanzita si nespus de frumoasa, inima mare a nomazilor saraci, misterele samanilor, si deasupra a toate, povestea unui cuceritor care a inceput cu nimic si a sfarsit prin a modela harta lumii.

Fara garduri, fara proprietati private care sa-ti faca poteca ocolita, Mongolia este locuita de 2 milioane si jumatate de oameni. Mai putini ca bucurestenii, raspanditi intr-o tara de sase ori mai mare ca Romania. 1,5 oameni pe kilometru patrat.

Mongolii au firi timide. Isi ascund deseori nedumeririle sau stinjeneala in spatele unui zimbet. Cei mai multi dintre ei sint reticenti, taciturni, dar toleranti – si nu rareori – superstitiosi.

Sa fii superficial sau neserios este considerat sub demnitatea unui mongol. Atunci cind se joaca insa – pot deveni de-a dreptul efervescenti – la fel, cind sint maniosi, pot deveni explozivi!

Nu le place sa vorbeasca despre lucruri neplacute – se crede ca a face asta inseamna a chema nenorocirea. Mai mult – este de neconceput sa vorbesti de rau prieteni sau cunostinte. Daca ceva neplacut trebuie totusi spus, se face cu tact si cu cit mai multa delicatete. Pe de alta parte, exprimarea lucrurilor bune si a laudelor e la ordinea zilei. In conversatiile obisnuite este laudata patria, sint laudate cu darnicie frumusetile locului, generozitatea gazdelor, orice despre care se poate spune ceva frumos.

Ospitalitatea este una din trasaturile observate imediat de cei ce se incumeta sa ajunga in tara asta. Cumva, viata grea a mongolilor nu i-a acrit, ci din contra, saracia oamenilor a generat prietenie. Gazda stie ca drumetul care-i calca pragul este ostenit si il asteapta un drum lung. La randul lui, mongolul a fost nu o data in situatia asta.

Mongolii au multe formule de salut, depinzand de situatie, loc, anotimp, indeletnicirea de moment. Nomadul te va intreba cum mai iernezi, sau daca iti pasc caprele cu spor. Orasenii vor spune de cele mai multe ori ce mai faci – iar raspunsul obligatoriu e bine! Politetea locului nu permite un raspuns negativ. Poate mai tarziu, de-a lungul conversatiei, poti sa-ti depeni necazurile. Cuvintul pace apare in multe formule de salut pentru ca in mongola, intelesul este acelasi cu al fericirii. Adevarul e ca o persoana fara griji e o persoana cu pace in suflet – deci – fericita!

Cind drumul te va purta pe carari nu din cale afara de bine intretinute pana spre casa unui mongol, spre ger – se pare ca formula de salut nu este cioc cioc buna ziua pot intra ci – de la distanta se striga cu putere “tineee cainii!!”. Chiar daca nu exista caini. Astfel gazda afla ca te apropii si iti exprimi dorinta de a intra in iurta. Iar daca exista totusi caini…comunitatile de mongoli nu prea cresc caini de décor si companie!

Locuinţa tipic mongolă este iurta, cum ii spun rusii si noi – sau ger-ul. Un cort de formă circulară cu acoperiş boltit si fara macar UN cui. Pereţii iurtei, flexibili, sunt realizaţi din împletituri de şipci înguste iar acoperişul este susţinut de întărituri inelare legate cu şireturi din piele şi din păr, apoi izolate cu pâslă.

Din cauza vieţii nomade, iurtele sunt alcătuite în aşa fel încât să fie uşor de ridicat şi demontat. Acoperişul boltit nu reţine zăpada, nici apa şi este rezistent la furtună. Grosimea pâslei poate fi reglată în funcţie de anotimp. Iar din respect pentru pamant, cortul mongol nu este niciodata infipt in vreun fel in sol.

In interiorul iurtei incape … o casa intreaga. În centru se află soba, în faţa sobei uşa. În stânga uşii este locul pentru păstrarea şeilor şi putinilor pentru lapte, iar la dreapta, masa şi locul de preparare a hranei. În jurul sobei sunt cinci rânduri de locuri. De-a lungul pereţii se află dulapuri, în faţa cărora se aşterne o pâslă groasă. Aici este locul unde stau toţi membrii familiei în timpul zilei şi locul de dormit în timpul nopţii. Locul de lngă sobă este considerat locul de cinste. În iurtă este amenajată şi o nişă pentru statuia lui Buddha, un loc unde membrii familiei pot să se închine. Lângă acest altar nu sunt îngăduite obiecte murdare, doar săgeţi şi arcuri, ce simbolizează vitejia bărbaţilor.

Dimineata devreme, inainte de rasaritul soarelui. Barbatii si copiii ies sa ingrijeasca de animale – oi, capre, cai, iaci sau camile. Se mulge laptele, se pregatesc turmele pentru pascut. In iurta se fierbe intr-un vas de 6-9 litri suutei tsai. In apa clocotita femeia arunca ceaiul verde, maruntit, apoi sarea si laptele. Cu un ibric ia ceai si il toarna inapoi in cascada. Cu cat inaltimea e mai mare, cu atat spuma formata e mai abundenta si gustul mai bun, iar miscarea asta se repeta de zeci de ori. Cand ceaiul e gata, in semn de multumire femeia arunca in cele patru zari si inspre cer cativa stropi pentru Buddha.

Foarte fierbinte, ceaiul se patreaza in termosuri si e baut de-a lungul intregii zile, completind mincarea altminteri foare grasa.

In calitate de musafir, vei primi o cana de suutei tsai sau daca e vara, lapte de iapa fermentat. Ca bei sau nu, e alta poveste, politicos este sa primesti cana cu mina dreapta, si daca se poate, cu minecile lasate, pentru ca a-ti expune incheieturile este considerat extreme de nepoliticos, si la fel de nepoliticos este sa oferi bani in schimbul ospitalitatii. Se accepta insa mici cadouri.

In materie de mancare…carne, carne si iar carne de miel si oaie, ren sau iac, in sosuri grele imbogatite cu ceapa, orez sau turte prajite in untura. Tot felul de combinatii de lapte, branza, unt si smantana, fermentate, prajite, uscate la soare, compenseaza probabil lipsa legumelor si fructelor. Pana si bautura alcoolica a nomazilor se face tot din lapte.

Din animalele sacrificate nimic nu se pierde, totul se consuma, foloseste sau pastreaza. Sunt faimoase fasiile de carne uscata la vant si soare, atat de tari incat nu pot fi taiate nici cu cutitul. Termenul de garantie este insa nesfarsit.

Mongolia este o tara uriasa, peste 1500000 kilometri in care incap stepa plata si cat vezi cu ochii, lacuri adanci sarate sau dulci, un adevarat paradis pentru pescari, munti si vulcani, stanci si paduri, si desigur, in sud si impartit cu China, desertul Gobi.

Spre deosebire de sora sa mai mare si mai arida, Sahara, Gobi este divers ca peisaj. Parte e acoperit de nisip si chiar dune cantatoare, parte este piatra seaca si nu o data inghetata. Aflat la 1000, 1500 metri deasuprea nivelului marii, Gobi este un desert rece, ceea ce nu inseamna ca peste vara si peste zi temperature nu poate atinge 50 de grade. La fel de bine insa, tot acolo se ating -40 de grade peste iarna.

Aici ai sansa sa dai peste oua sau schelete de dinozauri. Dunele de nisip ating inaltimi cat 100 de oameni unul peste altul, si se intind pe sute de kilometri.

In conditii speciale de Dumnezeu stie ce anume, dunele canta. Nisipul scoate un sunet ciudat, profund, o frecventa joasa care banuiesc ca poate deveni nelinistitoare in pustiul desertului. Care totusi nu este chiar atat de pustiu. Aici traiesc oameni si camile, cai salbatici, ursii de Gobi, gazele, nevastuici si cu putin noroc, puteti zari leopardul de zapada sau vulturul auriu, companionul de vinatoare al crescatorilor de reni.

E frumos sa iti imaginezi intinderi nesfarsite pe care le poti parcurge in galop, cat vezi cu ochii, fara teama de garduri, drumuri sau alte obstacole… inainte de toate insa, e bine de stiut ca celebrii calareti mongoli, demni urmasi ai lui Gingis Han, calaresc pe sei de lemn, altminteri inventate in vremea maretului imperiu.

Pe o asemenea sea, calaretul cuceritor se putea intoarce pentru a putea tinti dusmanul in goana calului. Sau a cailor, un adevarat soldat al marelui han sarea de pe un cal pe altul in mers… se spune ca astazi inca, mongolii cei mici mai intai invata sa calareasca, apoi sa mearga.

Pentru popourile noastre occidentale, s-ar putea dovedi un pic prea mult.

Fiind atat de in interiorul continentului, fara o mare care sa transpire nori la indemana, Mongolia e alintata tara cerurilor albastre, pentru ca are peste 250 de zile de soare pe an.

Are patru anotimpuri bine delimitate, clima extrem continentala. Sunt insa zile cind toate patru anotimpurile te lovesc cu ce stiu ele mai bine – dupa un flutur de ninsoare, vine vantul si ingheata tot, dupa care apare soarele si dezgheata ce a mai ramas din tine.

Iar capitala Mongoliei, Ulan Bataar, este cea mai rece capitala din lume. Pe de alta parte, macar sta intr-un loc. In vremurile imperiului, si capitala se muta de colo colo, dupa anotimp si strategie. De aceea poate, din inima imperiului lui Gingis Han, Karakourum, nu a ramas nimic. In amintirea marelui temujin, orfanul care a cladit cel mai mare imperiu al lumii, langa Ulan Bator se inalta una dintre cele mai mari statui ecvestre din lume. Gingis Han calare, 40 de metri acoperiti de 250 de tone de inox, lucind in soare. Cred ca nu iti dai seama cat inseamna asta pana nu te afli la doi pasi de statuie, sau… pe coama calului!

Imagineaza-ti ca in cartierul tau locuieste un om. Tu. Cam asta este densitatea populatiei in Mongolia, un tu si jumatate. Atunci nu e greu de inteles de ce sporturile de echipa nu au traditie aici. In schimb luptele, trasul cu arcul si calaritul sint sporturile barbatesti in care mongolii exceleaza. Costumul oarecum frivol in care luptatorii sint imbracati, o bluzita din care au ramas doar manecile, are menirea de a asigura faptul ca barbatii sunt intr-adevar barbati si nu o femeie deghizata care candva in negura istoriei i-a facut de ras cistigand competitia!

 

Pe de alta parte, costumele traditionale mongole o fac pe printesa Amidala sa paleasca. Der-urile, rochii largi croite din tot felul de materiale bogate, si caciulile de-a dreptul SF sunt o simfonie de culori si forme. Asa cum muzica mongola este o simfonie de tonuri, produse uneori de un singur om. Cantatul din gat. Intr-un mod pe care eu nu-l pot nici imita, nici explica. Doua sau mai multe tonuri, unul pe frecventa naturala a corzilor vocale si altele modulate simultan de cavitatea bucala. Incercati daca vreti, sau de nu, ascultati un cintec lung. O alta splendida ciudatenie a muzicii mongole, cintecul lung poate dura 4 minute dar avea doar 10 cuvinte. Silabele conteaza, si ele sint prelungite intr-un tremolo bogat ca o dantela.

Muzica, desertul, racoarea, pustietatea, imensitatea Mongoliei sunt greu de cuprins intr-o singura poveste. Daca veti cauta sa aflati mai mult decat am putut eu descrie, inseamna ca inca o data, calatoria noastra a meritat.

Tabloul

Nici nu-si mai aducea aminte de cand statea atarnat. Sa fi fost doua zile, sa fi fost zece ani sau poate o suta, tabloul nu reusea sa-si aduca aminte deloc. Statea singur in camera goala. Singur pe peretele gol, tabloul atarna. Si se plictisea enorm. Nu intra nimeni in camera, nu iesea nimeni, nimeni nu se uita la el, nimeni nu trecea pe langa el. Zi de zi, noapte de noapte, tabloul nu facea decat sa stea singur si sa atarne. Ziua, tabloul auzea larma obositoare a strazii. Tot zgomotul asta, tabloului nu-i displacea. Sunetul era singura lui legatura cu lumea. Ii placea sa stea si sa-si imagineze lumea:culorile angrenajelor care claxonau, fetele fiintelor care treceau, pasarile care certau aerul. Noaptea sunetele se estompau. Orasul sau orice ar fi fost afara, se ducea departe. In camera goala, in intuneric, tabloul nu dormea. Nu cunostea notiunea. Era doar un tablou. Facut sa atarne. Si sa fie privit. Din pacate, noaptea, putinele insecte care intrau in camera, nu-si ridicau ochii spre el. Cand treceau peste el, il gadilau groaznic. Cum nu avea maini si gura ca sa le dea deoparte sau sa strige, nu-i ramanea decat sa stea nemiscat si sa indure. De fapt, si cu asta se obisnuise. Ce-l supara insa cel mai tare pe tablou era ca nimeni nu venea sa-l priveasca. Nimeni nu se uita la el admirativ, nimeni nu dadea din cap a intelegere privindu-l, nimeni nu radea de el sau trecea indiferent prin fata lui. Nimeni, nimeni. Niciodata.

Intr-o buna zi, usa camerei se deschise si cineva atarna pe peretel de visavis un alt tablou. Uimirea tabloului nostru a fost atat de mare, incat ramase mut. De fapt, nici sa fi vrut nu ar fi putut scoate vreun sunet. Pe peretele opus, noul tablou infatisa un peisaj de o frumusete cum rar vazuse. De fapt, nu vazuse in toata viata lui de tablou decat pereti goi si albi. De aceea peisajul i se parea cel mai frumos lucru de pe lume. „Deci asta e lumea de afara” isi sopti din culori tabloul. Si i se facu un dor nespus de afara. Zile in sir, tabloul statea si privea peisajul. Chiar daca nu avea ochi, tabloul simtea ca si cum ar fi vazut tabloul care infatisa o mare, un munte si un apus. Simtea si i se facea din ce in ce mai dor de acel ceva pe care nu-l cunoscuse niciodata. Acum era bucuros ca in camera nu intra nimeni. Putea sta linistit si sa viseze la afara. Nu-l deranja nimeni din reverie, nu se aseza nimeni in fata lui, nu tropaia nimeni in camera unde era doar el tabloul si peisajul. Tabloul traia cele mai frumoase zile de cand se stia. Visa si era fericit. Ii era deajuns.

Cand a fost luat de pe perete, tabloul a incercat sa strige. Sa loveasca, sa scuipe, sa urle, sa se impotriveasca. Mainile care l-au apucat nu au simtit nimic din zbaterea tabloului. Ele nu erau facute sa simta, ele erau concepute sa execute ordine. Focul din curte era aproape stins cand mainile l-au aruncat in el. Astfel incat tabloul a mai apucat sa vada asa cum stia el, asa cum simtea el, cerul. Albastru. Atat de albastru si de plin de vata de zahar. Atat de viu. Culorile care curgeau din tablou in timp ce se transforma in flacara, erau lacrimile sale. Rosii, galbene, verzi si violet. Nu a aflat niciodata daca erau culori de fericire sau de durere. Pentru ca din tablou, nu au mai ramas pe pamant decat lacrimile sale: rosii, galbene, verzi, violet.

Givenchy si Hepburn

Originalul designer si muza lui actrita au definit timp de 40 de ani o relatie care a devenit un standard de aur pentru aproape fiecare brand care se respecta.

,,Ale lui sunt singurele haine in care sunt eu insami. Este mai mult decat un couturier, este un creator de personalitate”, Audrey Hepburn despre Hubert de Givency.

Pentru ca povestea dintre Hubert de Givency si Audrey Hepburn precede timpul. A durat aproape jumatate de secol, 40 de ani, si a devenit un standard pentru aproape fiecare brand care se respecta.

Givenchy si Hepburn s-au cunoscut inainte ca oricare dintre ei sa fie cu adevarat faimos – designerul isi deschisese de curand casa de moda iar primul ei film major inca nu fusese lansat. S-au lipit unul de celalalt prin sapte filme, din 1954 pana in 1987. El a facut nu doar rochia alba pe care a purtat-o pentru a castiga Oscarul pentru cea mai buna actrita in 1954 (“Roman Holiday” ) dar a realizat si rochia ei de mireasa (pentru a doua casatorie, cu Andrea Dotti).

Cand Givenchy si-a prezentat parfumul, L’Interdit, in 1957, Hepburn era imaginea acestuia pentru ca el a facut-o pentru ea, nu pentru ca ar fi fost fost platita.

Cand femeile cumpara Givency, ele fac o investitie pe termen lung in eleganta. Pe masura ce colegii lui Hubert au devenit cunoscuti pentru simbolurile lor – perlele si cameliile Chanel, jacheta New Look si Bar ale lui Dior – el este si a fost intotdeauna cunoscut pentru Muza Sa .

Desigur, a imbracat mai multe doamne celebre, nu doar pe Hepburn. Fie si doar daca ar fi sa amintim pe Jackie Kennedy, Grace Kelly si Elizabeth Taylor. Insa relatia sa cu Audrey era deasupra tuturor.

Poate ca e imposibil sa recreezi ceea ce au avut timp de 40 de ani impreuna Givency si Hepburn. Lumea digitala se misca prea repede, atentia oamenilor se pierde rapid, vedetele nu mai au nici o atractie mistica pentru nimic. Si nici un individ sau marca nu vrea sa fie atat de dependent de celalalt, intr-un fel cu totul si cu totul special. Poate ca totul e doar istorie.

Dar relatia lor a fost o relatie care a avut continut. Si chiar si astazi, mai ales astazi, continutul conteaza.

Maldive

Acesta nu este un jurnal de calatorii! Nu de alta, dar sunt departe de a fi vreun calator. Eu sunt mai degraba un povestitor, astfel incat din ce-am trait, din ce-am aflat, din ce-am citit, din ce-am vazut, impart cu voi ce mi-a placut! Si apoi, cum ar fi sa iti zic tie du-te acolo cand de obicei – acolo n-am fost eu inainte? Nu, exista oameni care sunt platiti sa te trimita acolo sau dincolo, exista oameni care sunt platiti sa iti rezerve hotel sau sa iti ofere cel mai scurt zbor – totul e sa stii unde vrei sa ajungi. Si aici poate intervin eu. Eu iti spun povesti si poate la un moment dat tu ai sa spui: wow, asta mi-ar placea sa vad! E primul pas, si doar, de la chinezi citire, se stie ca si cea mai lunga calatorie incepe intotdeauuna cu un singur pas.

Sunt Alina Dimitriu si am o problema: cu cat ma indrepti mai dihai spre un loc, spre un film, spre orice, cu atat mai mult stau ca un catar pe loc si ma intreb: da’ de ce? Si d’aia zic: da’ de ce Maldive? De ce sa dau o galetica de bani ca sa petrec o saptamana in Maldive? Intrebarea e justificata. Raspunsurile sunt multe si le-om justifica si pe ele! In primul rand pentru ca insulele Maldive nu sunt eterne – ba chiar din contra, republica Maldive este cea mai joasa tara din lume, cu o medie de un metru jumatate deasupra nivelului marii. Sau al oceanului Indian, in cazul nostru. In materie de geografie nu este singurul record. Cel mai inalt punct de pe insule atinge… 5 metri si 10 cm! Cea mai plata tara din lume este si cea mai mica tara din Asia, si cea mai mica tara musulmana din lume. Incalzirea globala si respectiv cresterea nivelului marilor si oceanelor reprezinta un atac direct si dramatic la adresa micii republici maldiviene, despre care se presupune ca prin 2100 nici n-ar mai exista. Nu va ganditi ca mai e pana atunci, clipesti de doua ori si baiatul tau dintr-a patra da la facultate. Mai clipesti o data, ai ajuns bunic. Da, mai bine te duci in Maldive acum decat sa nu mai ai unde in 2100.

Sunt curioasa ca o pisica. In cazul de fata sunt curioasa de ce Maldivele se numesc Maldive. Exista de exemplu marea Sargaselor, care sargase sunt niste alge. Exista marea Caraibilor, care caraibi sunt amerindienii din zona marii Caraibilor. Ce sunt atunci Maldivele? Intrebarea e prost pusa pentru ca nu exista o maldiva doua maldive ci doar republica Maldive si sutele ei de insule. Exista o gramada de presupuneri – dupa unii Maldive ar insemna “siragul de insule”, dupa altii Maldive ar insemna “miile de insule”, si in fine, o varianta care imi place este legata de capitala republicii Maldive, Malee, botezata de calatorii arabi Mahal – Palatul. Aici a locuit intotdeauna conducatorul, insula este mare – are 8,3 km patrati si azi are o populatie de peste 200000 de locuitori. Mahal Dvipa a fost arabizata in Mahaldib care a fost anglicizat in Maldives. Pare logic, suna placut, alegem aceasta varianta. Aviz amatorilor – daca intri in istoria maldiviana, nu mai iesi, este indelunga, bogata, complicata si foarte interesanta. Dar noi vrem in vacanta, nu la scoala.

Maldivele, asa mica tara cum este, este plina de extreme delicioase. Tara este alcatuita din 1192 de insule de coral, organizate in 26 de atoli, totul crescut natural pe coama unui lant vulcanic scufundat acum 60 milioane de ani. Exista insule mari, exista si insule mici – si cand spun mici – spun insule mai mici decat garsoniera mea! Arhipelagul se intinde pe aprox 90000 km patrati din care insa doar vreo 298 km sunt terra firma. Din cele aproape 1200 insule, 800 sunt nelocuite, vreo 200 sunt locuite si pe alte 200 exista faimoasele resorturi care de abia va asteapta. In rest, sunt insule industriale, insule groapa de gunoi, insule agricole, insule inchisori, insule guvernamentale si chiar insula aeroport pe care veti si ateriza. Spun insula aeroport pentru ca langa Malee exista o insula pe care exista aeroportul si atat. Ca ordin de marime, cea mai mare insula din arhipelag se numeste Gan si are aproape 8 km lungime si 3,5 km latime.

Pe vremuri, casele maldivienilor erau construite din coral. Din ce Doamne iarta-ma sa le construiesti din altceva? Azi coralul este protejat dar la plimbare prin Malee veti gasi inca moschei sau case vechi din coral. Ca veni vorba, in Maldive este indicat sa nu beti apa de la robinet pentru ca nu este apa de izvor ci apa de mare desalinizata.

Desi pana prin anii ’70 republica Maldive era una dintre cele mai sarace tari din lume, insulele Maldive primisera in istoria lor porecla de insulele Banilor – pentru ca milioanele de ghiocuri din maldive, scoicile acelea frumoase ca de portelan, erau folosite pe post de bani, in comertul cu Africa si Asia. De aceea, ghiocul este astazi batut pe monedele de maldivian rufiaa. Nu va faceti griji insa, toate resorturile accepta cardul. Va sa zica, 99 % din Maldive inseamna apa dar ramane acel magic 1% care merita un card plin cu o galetica de bani. Specialistii in materie de calatorii admit ca o vacanta in Maldive se intampla in medie o data in viata si n-ar trebui sa dureze mai mult de o saptamana – ca sa nu ajungi sa spui “iaaar mare si nisipul asta alb si fin si plictisitor?” Ei bine, nisipul asta face toti banii pentru ca nu este nisipul nostru aspru si pe baza de cuart si siliciu – ci nisip coralifer – asa cum exista pe doar 5 % din plajele lumii. In esenta coral macinat – si ca si cum asta nu ar fi suficient, insasi forma sau conturul insulelor este intr-o vie si splendida schimbare, dupa cum bate vantul, valul… De-al naibii n-am sa insist pe culoarea lagunelor si dansul pisicilor de mare sub podeaua de sticla a locuintei aproape acvatice pentru ca suntem oameni mari, scriem Maldive, dam click si vedem cate lagune albastre vrem! 🙂 As insista insa pe calitatea plajelor strivite sub talpile din ce in ce mai multe si mai vesele… Poate ca nu stiati dar aflati acum ca o buna parte din nisipul acela fermecat este … caca de peste papagal! Se estimeaza ca un peste papagal adult mananca si ma rog, elimina suficient coral incat sa contribuie la plaja cu o tona de nisip pe an!

Sunt Alina Dimitriu si va rog, daca va duceti in Maldive, sa NU plecati de acolo cu nisip, scoici sau coral. Lasati-le pe toate acolo – si in plus – este si ilegal! Ilegal este sa aruncam si frimiturile de la micul dejun in ocean, cand vrem sa dam si pestilor sa manance din preaplinul nostru. Dar asta e frumusetea calatoriilor, de multe ori invatam de la altii cum sa fim mai civilizati si la noi acasa. Altfel, maldivienii sunt de treaba, politicosi, serviabili, bacsisul este apreciat dar nu e obligatoriu pentru ca fiecare nota de plata are si cei 10% pentru servicii inclusi. M-as bucura daca v-ati rupe de poezia plajelor o zi si v-ati duce in Malee la cumparaturi – nu doar pentru suveniruri ci chiar la piata! Daca nu piata de peste, atunci piata de fructe, unde aveti ocazia sa gasiti fructe crescute chiar pe insule, nu importate, literlamente de peste mari si zari. Mango, banane, papaya, passion fruit, guava, rodii, pepeni… ceea ce imi aduce aminte ca inainte de desert, omul trebuie sa manance! Ce mancam in Maldive? Simplu, pe scurt peste, nuca de cocos si orez – intr-o mie de combinatii si retete. Degeaba ma voi lupta sa pronunt nume sofisticate pe care le uitam in secunda doi – cert e ca pestele, nuca de cocos si orezul sunt baza bazelor! Dar cate feluri de pesti, ce combinatii de cocos si curcume si turmericuri si nebunii… nu suna deloc plictisitor! Recomand – doar ca sa va intoarceti sa imi povestiti daca am avut dreptate sau nu – salata de floare de banan si igname prajite! Evident a trebuit sa caut in dictonar ce sunt alea igname – niste legume cultivate pentru tuberculul extrem de mare si gros – par a fi un fel de supercartofi extralong! In materie de dulciuri, se poarta budincile din faina de manioc sau pulpa de sagotier – stiu, nu stiu ce e ala sagotier dar puteti cauta si voi! 🙂 si de nu, gogosele inecate in sirop de roze, sub cocotier si clar de luna ….

Ca vorbisem de sagotier care e un fel de palmier, trebuie sa onoram cum se cuvine cocotierul. Este arborele national al Maldivelor si singurul furnizor de umbra de pe plajele minunate. Poate trai spre suta de ani, poate creste inalt de 30 de metri iar lemnul lui e perfect pentru corabiile pe care probabil va veti plimba si voi – numitele doni. De altfel, se spune ca verdele aflat pe steagul Maldivelor este al cocotierului. Un coctail la umbra cocotierului este tot ce-ti poti dori mai minunat intr-o frumoasa zi de decembrie… sau ianuarie sau februarie. In martie se cam incheie sezonul de mare clasa in Maldive care se pregatesc de muson si ploi. Asta nu inseamna ca temperaturile scad – in Maldive este cald tot anul – esti in fond la doi pasi de ecuator – de exemplu, pentru a ajunge in cel mai sudic atol al arhipelagului, trebuie sa treci ecuatorul – nu stiu daca primesti o diploma pentru asta sau nu – dar oricum vei avea ce sa ne povestesti cand ajungi acasa. Ca veni vorba – pastile de tantari se pare nu sunt necesare pentru ca resorturile sunt stropite intr-una si n-ar fi o problema – dar lotiunea de soare e a must – razele soarelui pica direct si neabatut pe pielea ta de european neprotejat si fragil! De altfel se spune ca cele mai pericuoase chestii in Maldive sunt trei: sa te arzi de la soare, sa te zgarii de corali cand inoti si sa iti pice o nuca de cocos in cap! Poate suna amuzant dar nuca e tare, grea si cade foarte de sus! In fine, sa ne facem probleme de tsunami daca tot ajungem in Maldive? In mod surprinzator nu! Pentru ca Maldive este in mod natural aparata de tsunami prin pantele zidurilor subacvatice uriase ale atolilor care atenueaza dramatic forta valului. Exista taifunuri si uragane in Maldive? Din nou – nu! Vremea minunata insa, aceea din cartile postale, dureaza din noiembrie pana prin aprilie. Vara vino si tu la Mamaia, draga!

Acum de ce sa mint, imi place cum suna o saptamana in Maldive. Sa mai adunam si galetica de bani si gata, m-am convins! Pana una alta, maine unde mergem?

 

Mad World

Nu suntem singurii carora le-a placut muzica anilor 80′! Si baietilor de la Tears for Fears le-a placut! Atat de mult incat cumva au prins curajul de a-si lansa primul album, asa, doar ei doi, in 83′. Anii 80′ aduceau un anume aparent minimalism in gestiune, te puteai numi trupa cu doar doi oameni pentru ca nu mai aveai nevoie decat de scule cu butoane, talent si degete dibace. Depeche Mode – clapa cu multe octave nu avea nevoie decat de un deget pentru a fi cantata. Gary Newman. Kraftwerk. Electronica pura, muzica simpla, cateva note dar emotie garantata. O chestie care le-a iesit de minune baietilor din Bath. Unde Roland Orzabal locuia intr-n apartament deasuprea unei pizzerii, in centru. Ca sa il citam, “sotia mea avea trei joburi ca sa pot sta eu acasa degeaba, unemployed, si sa ma uit pe geam la oamenii care veneau si plecau de la munca. Asa am compus Mad World.”. In aprilie 2020, jumatate de Tears For Fears, cel care canta Mad World in 83′, Curt Smith, a cantat iar Mad World in tandem cu fiica sa, Diva. De data asta cantecul a sunat chiar mai simplu si mai frumos, in timp ce lumea era mai nebuna ca oricand.

In stanga porumb, in dreapta porumb

Septembrie 1981. Tocmai terminasem liceul – unde sortasem ceapă și cartofi – și eram gata să încep facultatea – unde urma să depănușez porumb. Că așa erau vremurile. Studenții din anul I începeau școala cu două săptămani de depănușat porumb la Greaca. Nu deranja pe nimeni pentru că nici nu ne rupeau cu norma, și eram ca’n tabară. Urma să îmi cunosc noii colegi de la Arte în cele mai libere și delicioase circumstanțe, în mijlocul unui câmp de porumb, cazați în barăci cu paturi multe și pături din alea kaki. Acolo am învățat de exemplu că porumbul te taie ca sabia dacă alergi ca o naiadă prin el, am învățat că șoriceii de porumb sunt mulți, mici și mai drăguți decât în Tom și Jerry, am învățat că dacă faci un foc de tabară cu un balot de paie, lași peste sat un fum gros de te-ar alerga tot satul dacă satul ar mai putea să respire, am învățat că studenții de la Arte erau înspăimântător de emancipați și deloc complianți cu socialismul frenetic de dincolo de facultate, și am mai învățat ceva. Pentru asta însă trebuie să te iau de mână și să te duc undeva anume. Septembrie e cald, cerul e senin, e noapte și evident nu ne arde de dormit. Așa că luăm două pături din alea kaki, un casetofon cu baterii, probabil ceva de băut și mergem pe șoseaua dintre câmpuri. În stânga porumb, în dreapta porumb, înainte și înapoi șoseaua pe care nu circulă nicio mașină. Punem păturile direct pe asfaltul călduț, deasupra e cerul cu un milion de stele și între noi, pe pătura kaki, e casetofonul. Play și începe să cânte. Și cântă cea mai frumoasă muzică pe care am auzit-o vreodată, mi-am zis atunci. Jon and Vangelis – Short Stories. N-ai nevoie decât de două pături kaki, un casetofon pe baterii, un cer de stele, două câmpuri de porumb și o șosea pe care nu circulă nimeni ca să descoperi că există și alte planete, rotunde și perfecte. Poate mai ai nevoie să ai și 18 de ani, nu știu.

Encore une fois, Concorde

21 ianuarie 1976. Ziua in care renumitul Concorde s-a desprins pentru prima oara de la pamant. E drept ca n-a durat mult aventura dar boom-ul sonic a ramas pana in ziua de azi. Si lucrurile pare-se ca revin cumva in actualitate.Acum doi ani Emirates se lauda ca din 2022 va arunca iar in aer faimoasele Concorde, zboruri supersonice cu un inceput fulminant si un sfarsit la fel. De la 2022, lucrurile s-au mai lungit pana in 2023 pare-se. Dar merg inainte si povestile supersonice se vor intampla in ceruri, normal ca la preturi pe masura. Deci, si dimensiuni ale aeronavei mai mici. Pentru cei putini cu buzunarul larg. Cel putin in primii ani. Mai mici, mai bune, mai rapide, calatori mai alesi pe spranceana. De la Londra la New York in doar 3 ore jumatate.Zboruri supersonice la un preț de clasa business” este, desigur, mantra startup-ului Boom Supersonic si a jetului sau “Overture” , conceput pentru a transporta doar 55 de pasageri într-o cabina de clasa business.Jetul Overture Boom isi propune sa atinga viteze de pana la 2.2 Mach, de peste doua ori viteza sunetului si de aproape trei ori cea a unui Airbus A380.Asadar, pregatiti-va-ti urechile pentru Boom. Soon.

Era friglind lynsoase zavi

Stangaci, cu probleme de vorbire, crescut intr-un mediu izolat si straniu, Lewis Carroll (Charles Lutwidge Dodgson) citea carti intregi pe nerasuflate la varsta de 7 ani, a fost in primul rand matematician, din cand in cand fotograf, pe alocuri filozof, era plin de anagrame, acrostihuri, ghicitori, sarade.Asta ca sa intelegem de ce Alice in Tara Minunilor si apoi in cea a Oglinzii este pentru cei mici care vor si pentru cei mari care pot.Si daca tot veni vorba: adevarata Alice, care a dat numele personajului, este nimeni alta decat fiica “sefului” lui Lewis Caroll de la universitatea Oxford, acolo unde acesta a predat matematica.Caci vorba lui Jabberwocky:
Twas brillig, and the slithy toves
Did gyre and gimble in the wabe:
All mimsy were the borogoves,
And the mome raths outgrabe…
Beware the Jabberwock, my son!
The jaws that bite, the claws that catch!
Beware the Jubjub bird, and shun
The frumious Bandersnatch!

..ca sa zicem asa, sperand ca nici un senator al melcilor nu reclama gramatica la opc..

Create your website with WordPress.com
Get started